Pentru că el nu există în realitate."
Nu știu cum se face că, de la un timp-ncoa, toate cărțile care nu mă atrag în mod special sau față de care am o reticență, ajung la mine în bibliotecă și mă mai și surprind plăcut. Așa s-a întâmplat și cu Arta Visării, un roman care nu mi-a făcut cu ochiul. Într-adevăr, ideea legată de vise mi s-a părut destul de interesantă, eu însămi fiind atrasă de vise și explicația lor. Cumva, a ajuns în coșul meu de cumpărături, alături de alte cărți și a așteptat cuminte (precum multe altele) să o citesc. Deși, cum spuneam, am multe cărți pe care vreau să le citesc, pe aceasta am pus mâna ieri și nu m-am oprit până ce nu am terminat-o.
Încă de când era mică, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată, dar care reprezintă întruchiparea perfecțiunii. În fiecare noapte, ea adoarme entuziasmată, știind că acolo este Max, așteptând-o și fiecare vis este magic.
Împreună au trăit fel și fel de aventuri, au călărit elefanți roz, au străbătut lumea, au fost în Egipt, în Thailanda, s-au bătut cu biscuiți în Muzeul Metropolitan și s-au atașat unul de celălalt. Dar când Alice se trezea, era dezamăgită, știind că acest băiat nu este real, că există doar pentru a-i înfrumuseța somnul.
Mutându-se cu tatăl ei în New York, Alice are parte de surpriza vieții ei, întrucât în sala de curs, în dreptul ușii stă Max, băiatul viselor ei, băiatul pe care și l-a dorit încă de când era o copilă, băiatul lângă care a crescut.
Ei bine, brusc lumea ei se schimbă. Nu este vorba doar de faptul că băiatul din visele ei există cu adevărat, este vorba de faptul că ei doi împărtășau visele. Atât Max, cât și Alice se cunosc prin prisma acestor vise. Acesta poate fi un spoiler dacă iau în considerare descrierea oficială a romanului, dar trebuia să vă spun, altfel nu ajungem la punctul care m-a intrigat pe mine.
Din momentul în care se întâlnesc, Max și Alice întâmpină o problemă: visele și realitatea fuzionează; elemente din visele lor apar în viața reală și este cât se poate de ciudat să-ți vezi câinele, într-o versiune uriașă, plimbându-se pe motor. Să nu mai vorbim de faptul că această întâlnire și conștientizarea faptului că nu sunt doar un produs al imaginației, le afectează viața și relațiile cu alte persoane.
„Ştiu ce e corect şi ce ar trebui să vreau, dar în vise nu mă pot controla. Felul în care mă port se întâmplă pur şi simplu. Ştii asta la fel de bine ca şi mine. Nu noi alegem ce se petrece în vise."
Cu toate că visele lor continuă, iar nopțile sunt perfecte, ziua Alice trebuie să înțeleagă că Max are o iubită, pe Celeste, o fată extraordinar de drăguță, simpatizată de toată lumea, o fată care nu merită să fie rănită.
"Știai că în creier respingerea emoțională e procesată în același fel ca durerea fizică?"
Spre deosebire, de Alice, Max s-a maturizat, el a realizat că centrul lumii nu sunt visele și, conștientizând că Alice este o persoană ireală (înainte să o vadă în carne și oase), și-a continuat viața.
"Așadar Max și Celeste nu sunt doar un cuplu. Sunt acel cuplu. Cuplul perfect, toți ne știu, toți vor să fie ca noi."
Acum ei trebuie să descopere cum stă treaba cu visele, care este conexiunea lor și ce legătură au ei doi cu Centrul pentru descoperirea viselor (CDV). Partea aceasta mi s-a părut interesantă, dar prea puțin dezvoltată. Ideea autoarei a fost ingenioasă și găsim câteva explicații legate de vise, de ceea ce se petrece între cei doi, dar când ajungem la partea importantă (Motivul pentru care ei au această conexiune)... nu suntem lămuriți. Aici cred eu că trebuia să dezvolte, să aducă explicații, astfel încât să nu avem senzația că lipsește acel element cheie. De asemenea, mi-ar fi plăcut ca autoarea să le ofere șansa de a se cunoaște mai bine și în viața reală. Există multe întâlniri în vis, dar destul de puțin și slab conturate în realitate. Știu că tema se referă la vise, dar pentru a face o paralelă între viața reală și vise trebuia să fie un echilibru între aceste scene.
A fost o carte drăguță, m-am relaxat citind-o, chiar aveam nevoie de o asemenea carte, ce nu te solicită prea mult. Personajele au fost simpatice, deși, din nou, puteau fi mai bine conturate.
Comments
Post a Comment