Sunt sigură că ceea ce o să scriu în această postare nu se încadrează în definiția unei recenzii, însă o să încerc să dezvolt ceea ce am în minte, ca nu cumva să sar peste detalii importante, deși, spun de la început, că îmi este destul de greu.
Este a doua carte a Jasindei pe care o citesc și, din păcate, nu mă declar fanul ei. Îi recunosc meritul pentru ideea acestei cărți, pentru inspirație și pentru faptul că a dorit să expună fragilitatea vieții cauzată atât de război, cât și de alte pericole, însă...aceste lucruri nu acoperă acel întreg, acel tot, care te determină să iubești o carte. Din câte observ, prin cărți, ea abordează subiecte delicate, ce au legătură cu suferința fizică sau psihică sau ambele, depinde de caz, însă este o mare discordanță între ideile ei și desfășurarea acțiunii. Bine, poate discordanță nu este cuvantul potrivit, deoarece Jasinda respectă o anumită structură, nu este ca și cum bate câmpii, doar că...Da, ideea, tema este extrem de importantă,dar desfășurarea acțiunii, modul în care dezvolți subiectul, modul în care îl evidențiezi, îl construiești șamd este mult mai important. Părerea mea este că, Jasinda are idei, are anumite concepte frumoase, însă nu le dezvoltă îndeajuns. Ea grăbește foarte mult lucrurile, are tendința de a se ascunde de ceea ce este relevant. Îmi este foarte greu să explic, mai ales că nu-mi place să scriu recenzii negative și...aceasta cu siguranță nu e o recenzie pozitivă. Din păcate, atârnă mult mai greu părțile părțile acelea ale cărții, ce m-au incomodat, decât cele care te fac să spui: Ce dragut!
Cred că este prima dată când îmi este greu să scriu o recenzie și, pentru a nu vă face să citiți o postare foarte lungă, ce vorbește despre același lucru, dar sub altă formă, o să fiu succintă, o să spun ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut.
Sabah, așa cum este numit de clienții ei, personajul feminin principal a îndurat foarte multe greutăți, de când era mică. Născută într-o zonă unde războiul și luptele sunt la tot pasul, afectând și persoanele nevinovate, aceasta și-a pierdut familia, fiind obligată să învețe arta de a se descurca singură într-o lume a pierzaniei. Sabah oferă plăcere bărbaților pentru a se întreține, însă nu este o meserie careo împlinește, mai ales că, ea este privită precum un obiect menit să îi satisfacă, nimic mai mult. Cu toate acestea, ea nu și-a pierdut umanitatea și nici adevărata identitate, acestea observându-se în momentul în care îl salvează pe Hunter de la moarte. Întâlnirea lor îi dovedește fetei că există respect din partea bărbaților, că aproprierea dintre oameni nu se datorează apartenenței la același neam, aceeași limbă, nație și că oamenii rămân oameni, indiferent de țara în care trăiesc. Am apreciat devotamentul celor doi: atât Rania(numele real a lui Sabah), cât și Hunter ar fi fost în stare de orice sacrificiu pentru salvarea celui îndrăgit. De altfel, Rania se sacrifică prin prisma meseriei sale, întrucât unele acțiuni sunt justificate de dorința de a-l vedea sănătos, teafăr pe Hunter. Personajele au calități și defecte, ce se datorează/sunt cauzate de întâmplările din viața lor, neevidențiate îndeajuns, după părerea mea, însă chiar nu am avut timp să le cunosc adevărata natură.
Totși, nu pot afirma că mi-a plăcut, că a fost o lectură drăguță. A fost acceptabilă și e posibil ca vouă să vă placă, însă nu a fost pentru mine. Nu sunt adepta povestirii pe fugă, îmi plac poveștile dezvoltate bine, poveștile cărora li se dă șansa de a spune cu adevărat ceva. Aș vrea să scriu mai multe, dar mi-e imposibil. Oricum..nu am fost deloc succintă :)
N-am citit niciuna din cartile autoarei publicate la noi, dar se afla amandoua pe lista mea. Vreau sa incerc sa vad cum sunt. :)
ReplyDelete