Recenzie: Oameni, îngeri și demoni de Lina Moacă

RECENZIE:

        Oameni, îngeri și demoni este o carte pe care o recomand cu tot dragul oamenilor ce apreciază stilul scriitorilor vechi. Scriitura Linei se apropie de alte timpuri trecute pe care noi, tinerii, tindem să îl inferiorizăm. Figurile de stil sunt o componentă importantă a poveștii, un pilon și însoțesc descrierea la fiecare pas. Autoarea jonglează cu metaforele și creează un decor superb în ceea ce privește mediul înconjurător cât și frământările personajelor. Spre deosebire de cărțile fantasy care au apărut pe piață, aceasta nu se axează numai pe partea fantastică sau, cel puțin, așa mi s-a părut mie; este urmărit caracterul personajelor, unde descoperim asemănări izbitoare ale unor oameni cu alte ființe, aceste asemănări susținând istorisirea relatată la începutul cărții.
        Cartea este segmentată în trei părți, în fiecare parte, existând un alt personaj care prezintă acțiunea din diferite cadre.
        Acțiunea propriu-zisă începe odată cu mutarea celor doi frați în București, atunci când, participând la o petrecere, Lilly o compătimește pe fiica organizatorului, el tratând-o îngrozitor de rău și decide că trebuie să o ajute cu orice preț. Încăpățânată din fire, Lilly ajunge să o răpească pe Alexandra și să aranjeze o căsătorie de conveniență între ea și Willy pentru a o salva din ghearele tatălul său mafiot. Acesta este punctul care declanșează atât problemele celor doi frați, cât și implicările lor emoționale cu muritorii.
        Nu doresc să discut despre ce s-a întâmplat mai departe, întrucât aș distruge farmecul celor care vor să citească, însă o să vorbesc despre ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la această carte.
        Eu consider că descrierea este mai mult decât interesantă și impresionantă, eu fiind o persoană care nu respinge ideea ce a citii chiar și câteva pagini întregi de descriere. Pentru unele persoane este posibil ca modul Linei de a descrie să fie greoi, dificil de înțeles, întrucât există anumite metafore și comparații care necesită să fii atent, cu adevărat atent. Autoarea are un stil foarte îngrijit și descrie cu finețe decorul și detaliile. Acesta este un aspect ce ma încântat, descrierea.
        Au fost abordate teme precum rețelele mafiote, dragostea, moartea, credința, viciile ce distrug viețile tinerilor și a fost prezentată lumea aș cum este ea, cu bune și rele. Oamenii nu sunt perfecți și cu, siguranță, nici personajele din această carte nu sunt perfecte. Au făcut multe greșeli, s-au indoit de tot și toate chiar și de sentimentele lor, au trăit în trecut și au luptat ca să devină persoane demne. Alexandra a învătat să treacă cu bine peste greutăți și să renunțe la ideea că aparențele sunt tot ceea ce contează, a renunțat să se mai ascundă și i-a permis adevăratei Alexandra, dinăuntrul ei, să iasă la lumină.
        Planurile lui Willworf, dar și el, personajul întunecat al cărții, se evidențiază cu adevărat tocmai pe la sfârșitul celei de-a doua părți/ultima parte, astfel suntem introduși în adâncuri, fiind aduse în prim plan și familia lui Wilfworf, o grămadă de caractere( nu prea se potrivește cuvântul, având în vedere că ei nu sunt umani deloc) infecte, invidioase, rele, reci.
        Au fost și amănunte ce nu mi s-au părut la locul lor. Dialogul, replicile personajelor sunt puțin ieșite din context. Se folosește foarte mult discursul pretențios, cuvinte din alte vremuri amestecate cu diferite cuvinte actuale și, uneori, devine straniu. E ca și cum unele personaje din opera lui Eliade utilizează cuvinte specifice tineretului din ziua de azi. Am înțeles că limbajul lui Willy și Lilly trebuia să fie destul de pretențios și nu tocmai actual, deoarece ei nu trăiseră alături de oameni până de curând, însă și alte personaje foloseau același limbaj, în unele momente, anumite cuvinte, părând de-a dreptul nelalocul lor.
        Eu am priceput, de asemenea, foarte bine că muritorii simțeau o atracție inexplicabilă pentru Willy și Lilly, că se datora nemuririi, frumuseții perfecte și aerului ireal, magic pe care îl emanau, însă am avut o problemă cu modul de a se comporta a lui Lilly. Da, cei doi frați au fost înzestrați cu inteligență superioară, Lina a lucrat bine la această parte și a creeat personaje puternice din punctul acesta de vedere, dar Lilly a fost mult prea naivă. Această trăsătură de caracter a asemănat-o mult cu un om de rând. Dacă, emoțiile Alexandrei, sentimentele pentru Willy le-am pus pe seama acelui impact pe care îl avea un nemuritor, emoțiile lui Lilly nu aveau un fundament clar. Între Lilly și Tudor se va infiripa o relație și lucrul pe care nu l-am simțit ca fiind o parte din ceea ce îmi doream a fost ca Lilly să se îndrăgostească atât de repede; ea se presupunea că trebuie să îl domine cu superioritatea ei pe acest muritor, nu să îi accepte toanele doar pentru că e un om bun și ea era capabilă să vadă în sufletul lui.
        Se întâmplă destul de multe în carte, personajele sunt mereu ocupate, dar mi-aș fi dorit să fie mai dezvoltate câteva momente și părțile ce preced relațiile dintre personaje. Simțeam că e nevoie de mult mai mult pentru a se construi acele relații frumoase între Tudor și Lilly/ Alexandra și Willy. Nu mă înțelegeți greșit, știu că  sunt 708 pagini, dar pe mine nu m-ar fi deranjat dacă era mult mai mare.
        La final, da, pot spune că mi-a plăcut această carte, a nuanțat caracterul oamenilor în diverse circumstanțe, personajele au fost reliefate prin trăsături unice(bune/rele), s-a punctat slăbiciunea oamenilor în fața viciilor și a răului, dar și puterea de a refuza și a lupta împotriva tentațiilor.